Legendele în secolul XXI – Despre filmul King Arthur: Legend of The Sword

Bună tuturor! 🙂 Filmul pe care l-am vizionat aseară m-a făcut să mă întreb cum mai stă treaba cu legendele şi cu pofta omului din secolul XXI pentru ele. Este vorba despre King Arthur: Legend of the Sword, pe care l-am văzut în varianta lui tridimensională la Inspire Cinema.

Cred că oamenii au avut dintotdeauna un apetit pentru legende, ba mai mult, cred că şi l-au creat ei înşişi, încercând, în timpurile de demult, să-şi explice anumite fenomene ale naturii sau să dea o identitate istoriei lor pe baza acestora. Da, legendele sunt o parte însemnată a memoriei colective a fiecărui popor şi chiar şi astăzi ne mai fascinează miezul lor raţionalo-fantastic. 😀

Filmul King Arthur: Legend of the Sword prezintă, după cum îi spune şi numele, legenda sabiei Excalibur şi a regelui Arthur, acel personaj controversat care pare să nu se mai decidă odată dacă este istoric sau pur mitologic. :)) Ei bine, adevărul este că într-o măsură mi-a plăcut, dar pe de altă parte, nu atât de mult. ( probabil ochiul meu de cinefilă a devenit tot mai critic în timp şi mai ales acum, de când organizez un festival de filme documentare. )

Privită în ansamblu, pelicula se bazează pe tema predestinării şi a iniţierii, ne vorbeşte despre acceptarea propriului destin sub aripa maturizării.

De fapt, acestea sunt temele legendei în sine, iar legenda cred că este bine cunoscută: copilul Arthur este izgonit de unchiul său din regatul Camelot şi îşi petrece cei mai tineri ani pe străzi, ca, ulterior, să revină la curte pentru a-şi împlini destinul – acela de a mânui sabia Excalibur şi de a deveni regele profetic al poporului său. Dacă mă întrebaţi pe mine, aş observa o solemnitate, o preţiozitate în portretul acestui personaj – da, cu riscul destul de mare de a fi doar unul mitologic. Acum urmează şi dezamăgirea: am impresia că Charlie Hunnam nu a fost cel mai potrivit actor care să îl interpreteze pe regele Arthur. Sau poate atitudinea recomandată de cei din producţie nu a fost cea mai inspirată.

Oricum, cert este că solemnitatea, demnitatea, gravitatea britanicilor – al căror sâmbure legenda ne spune că e regele Arthur – sunt estompate serios de umorul care vrea să apară ca urmare a replicilor de „şmecheraş” şi „tip dur” de secol XXI – aşa cum se afişează, de fapt, Charlie Hunnam în rolul său. Pentru mine, aici a existat un mix uşor deranjant, care m-a făcut să mă gândesc că oamenii secolului nostru încep să dea legendelor clasice o atmosferă prea comercială şi modernă.

Şi ca să rămânem la rubrica de „Aşa, nu!”, aş putea menţiona şi nepotrivirea actorului Djimon Hounsou în rolul lui Sir Bedivere, dintr-un motiv cât se poate de simplu: este negru, iar legenda autentică nu pare să conţină vreun astfel de portret.

Ştiu, ştiu ce veţi spune: „legendele permit reinterpretări şi trebuie să se adapteze timpurilor în care sunt relatate, pentru a mai putea atrage încă oameni”. Dar ghici ce! Nu sunt deloc de acord cu asta. Sau mai curând, nu sunt de acord cu denaturarea legendelor. Cred că frumuseţea lor vine tocmai din faptul că sunt vehiculate în aceeaşi formă de secole, de pildă, de secole se ştie că niciun negru nu a stat la Masa Rotundă – şi nu din criterii rasiale, ci pentru că pur şi simplu nu ar fi fost firesc şi în concordanţă cu peisajul. Mai cred că putem aprofunda sau explora straturi ale legendelor care nu au fost atât de discutate până la momentul respectiv. Şi trebuie să recunosc, pe lângă acele detalii dezamăgitoare, filmul King Arthur: Legend of the Sword a făcut şi asta.

Dacă îl veţi viziona şi voi, veţi remarca problema răului foarte interesant expusă. După ce Arthur reuşeşte să scoată sabia Excalibur din celebra stâncă, unchiul său, Vortigern, îl ia prizonier la castelul Camelot şi îl întreabă ce l-a ambiţionat atâta în viaţă, pe drumul lui de a-şi depăşi condiţia mizeră, de a nu fi doar un sărman om al străzii. În confruntarea finală dintre cei doi, regele Arthur vine cu răspunsul: „Tu ai fost cel care m-a ambiţionat, cel care m-a făcut să îmi doresc să lupt. Aş vrea să te binecuvântez, pentru că dai diavolului o noimă”. Aceasta este, probabil, una dintre cele mai substanţiale frumuseţi care pot exista: folosirea picăturii de răutate din noi în scopuri bune, transformarea ei prin intermediul ţelului nostru; este vorba despre acel rău privit ca un bine sau ca un motor pentru fapte bune. Poate asta îl face mai puţin rău…

Pentru mine, alte două puncte tari ale filmului au fost coloana sonoră şi misterul actriţei Àstrid Bergès-Frisbey ( poate o cunoaşteţi din I Origins 🙂 ) care joacă rolul magului care îl ajută pe Arthur pe calea iniţierii. Conform legendei, ea ar putea fi Lady of the Lake.

Nu pot spune că acesta a fost cel mai bun film pe care l-am văzut vreodată, dar cu siguranţă mi-a arătat direcţia în care, din păcate, unii se îndreaptă, şi anume, aceea a distrugerii treptate a fundamentelor unor culturi de dragul unor principii putrede. Iar eu, ca de fiecare dată, nu aş vrea să pierdem din vedere frumuseţea lumii – de la originile ei până azi. Pentru că un anume concept care se face remarcat subtil în film – cel al corectitudinii politice – mi se pare un atac la frumuseţea de care vă vorbeam.

În încheiere, să ştiţi că nu îmi privesc spiritul critic al laturii mele de cinefilă ca pe un element negativ, din contră, este ceva ce vă doresc şi vouă. 🙂 Pe lângă asta, conservatoarea din mine vrea să vă mai transmită astăzi un mesaj pe care l-a desprins din King Arthur: Legend of the Sword: păstraţi legendele în forma lor autentică, valorificaţi-le profunzimile fără a le moderniza. Legendele sunt fascinante tocmai pentru felul în care au apărut şi care ne îndeamnă să nu îl facem să dispară… de dragul corectitudinii politice sau al altor invenţii care au degenerat.

Şi nu subestimaţi frumuseţea realismului. Uneori, este singura pe care o cunosc. 🙂

„You never know if you never try…”